L-am cunoscut pe Bilă când era un ciobănesc german superb, puternic prin prezenţă şi caracter, cu nişte colţi care îţi impuneau respect, mai ales dacă vorbeai puţin mai tare decât era normal cu stăpâna sa. Mai târziu am aflat că nu era stăpâna sa ci prietena sa cea mai bună, că Bilă nu era o fiară ci un câine deosebit, cu un caracter impresionant şi cu o personalitate care i-ar umili pe mulţi contemporani.
S-a născut din părinţi campioni şi trebuia să devină ofiţer – a urmat cursurile celebrei canise de la Sibiu – dar astrele i-au hărăzit o viaţă mult mai paşnică şi…mai civilă. A dat dovadă, însă, de un devotament extraordinar şi de o tărie de caracter greu de găsit chiar şi la …bipezi.
A fost botezat „Bilă” pentru că, evident, la început urechile erau mai mari decât el şi se rostogolea ca o …bilă. Dar, era ceva mai mult: Ioana a decis că Bill Clinton este un preşedinte remarcabil al Statelor Unite, aşa că Bilă i-a purtat numele, evident cu o nuanţă dâmboviţeană care nu avea să-i ştirbească din respect ci doar să-l apropie de urmaşii lui Bucur.
L-am iubit pe Bilă deşi eram din afara „familiei” pentru că avea o privire de o inteligenţă extraordinară, pentru că avea trăsături extrem de fine – moştenirea genetică a lupilor din Alpii Bavarezi – şi pentru că puteai comunica cu el, în ciuda obstacolelor biologice, incredibil de bine. Era suficient să te uiţi în ochii lui.
S-a născut din părinţi campioni şi trebuia să devină ofiţer – a urmat cursurile celebrei canise de la Sibiu – dar astrele i-au hărăzit o viaţă mult mai paşnică şi…mai civilă. A dat dovadă, însă, de un devotament extraordinar şi de o tărie de caracter greu de găsit chiar şi la …bipezi.
A fost botezat „Bilă” pentru că, evident, la început urechile erau mai mari decât el şi se rostogolea ca o …bilă. Dar, era ceva mai mult: Ioana a decis că Bill Clinton este un preşedinte remarcabil al Statelor Unite, aşa că Bilă i-a purtat numele, evident cu o nuanţă dâmboviţeană care nu avea să-i ştirbească din respect ci doar să-l apropie de urmaşii lui Bucur.
L-am iubit pe Bilă deşi eram din afara „familiei” pentru că avea o privire de o inteligenţă extraordinară, pentru că avea trăsături extrem de fine – moştenirea genetică a lupilor din Alpii Bavarezi – şi pentru că puteai comunica cu el, în ciuda obstacolelor biologice, incredibil de bine. Era suficient să te uiţi în ochii lui.
Bilă a fost iubit şi a iubit. A avut o inimă mare: toţi vagabonzii cartierului erau luaţi sub aripa sa ocrotitoare, pisicile puteau dormi liniştite lângă el, ba chiar le proteja cu aerul bonom al fiinţei atât de puternice încât poate să existe fie şi numai pentru a-i ajuta pe cei mai slabi.
A iubit marea şi valurile, din care nimeni nu reuşea să-l scoată, a iubit natura şi fiecare boare de vânt care îi aducea în nări mirosurile pure ale naturii, a iubit viaţa şi pe omul care l-a învăţat să trăiască.
Vorbesc la trecut de Bilă pentru simplul motiv că nu mai există. Bilă a suferit un atac cerebral. Ca un om! Picioarele sale din spate au paralizat. Nu se mai putea mişca şi depindea de Ioana. La 70 de kilograme trebuia purtat pe braţe pe scările blocului în sus şi în jos mai multe etaje, nu mai putea alerga şi nu mai putea să fie independent nici măcar pentru cele mai obişnuite gesturi. Era o umbră a trecutului. L-am văzut, orgolios, sălbatic în priviri ca lupii ai căror gene le purta cu mândrie, încercând să fie cel ce a fost înainte de accident, o mândrie a naturii. Agonia sa a durat câteva luni şi, când durerea şi efortul, pentru el dar mai ales pentru Ioana au devenit de nesuportat, a tras aer adânc în piept, s-a uitat lung, cu durere, şi a închis ochii. Nu vroia să mai fie o povară dar, mai mult decât orice, visa să fie din nou aceea fiinţă puternică şi stăpână pe ea care putea orice. Chiar să fie umană!
Vorbesc la trecut de Bilă pentru simplul motiv că nu mai există. Bilă a suferit un atac cerebral. Ca un om! Picioarele sale din spate au paralizat. Nu se mai putea mişca şi depindea de Ioana. La 70 de kilograme trebuia purtat pe braţe pe scările blocului în sus şi în jos mai multe etaje, nu mai putea alerga şi nu mai putea să fie independent nici măcar pentru cele mai obişnuite gesturi. Era o umbră a trecutului. L-am văzut, orgolios, sălbatic în priviri ca lupii ai căror gene le purta cu mândrie, încercând să fie cel ce a fost înainte de accident, o mândrie a naturii. Agonia sa a durat câteva luni şi, când durerea şi efortul, pentru el dar mai ales pentru Ioana au devenit de nesuportat, a tras aer adânc în piept, s-a uitat lung, cu durere, şi a închis ochii. Nu vroia să mai fie o povară dar, mai mult decât orice, visa să fie din nou aceea fiinţă puternică şi stăpână pe ea care putea orice. Chiar să fie umană!
