DE CATE ORI IUBIM...

          In fiecare zi ma mai ucizi un pic, zise ea. Hai sa fugim, adauga! El o privi cum numai el stia sa o faca astfel incat sa o linisteasca:
" Nu, nu asta e solutia!"  Cu ochii plini de lacrimi si cu o disperare stinsa-n glas ea-l intreba in soapta: " Dar care?!" " Schimbarea!" a zis el. Nu credea nici el ce spune. Aveau nevoie unul de celalalt visceral. Respirau, visau, calatoreau, traiau impreuna desi niciodata impreuna.
         Venea Craciunul si ca in fiecare an, in ultimii 10, ea se pregatea sa-l infrunte din nou singura. Era mai bine asa! Mai credea in miracole! Trecuse pana atunci prin multe si stia ca numai miracolele si Dumnezeu o scapasera. Toata durerea din sufletul ei o devora intr-un supermarket unde de cele mai multe ori cumpara nimicuri sau pantofi, blanuri si parfumuri. Tatiana i-a zis odata: " Stii, averea ta e cam perisabila, draga mea! Moliile si vremea o sa-ti pape toti dolarii!" Ea radea si spunea: " O Viata am! Nu stii niciodata unde esti; la jumatate sau la finalul ei ?! Asa ca ma bucur de blanuri, parfumuri, pantofi si mare. Marea e visul ala lung care ma mai face sa traiesc. O luna la Vama Veche si-mi ajunge tot anul. E bula mea de oxigen. Pricepi?"
         Implinea 35 de ani si isi pierduse capul de-a binelea. Il iubea pe EL.
         EL care venea si pleca. In ultimii 3 ani au incercat sa o rupa de nenumarate ori.
         Era seara. Trecut de 11 noaptea. A venit la ea. Era agitat si obosit. S-a intins pe pat. O urmarea cum se misca prin camera. Emotiile ii cuprindeau de fiecare data pe amandoi pentru ca se vedeau prea rar, dar chiar si des de s-ar fi vazut ar fi fost la fel pentru ca se iubeau cu o pasiune dezgustatoare ca intr-un roman siropos scris de Sandra Brown.
        Ea abia iesise din baie. Avea pletele ude. Era innebunit dupa parul ei! S-a apropiat de el, incet, cu miscari line de felina si in lumina calda, galbuie, trupul ei se unduia usor si parea o umbra nefireasca. Era secunda lor de fericire, nestiuta, nebanuita, misterioasa!
        S-au sarutat pana cand le-au amortit buzele, s-au iubit nebuneste pana cand totul, disperarea ei, a lui, neputinta, s-au topit intr-o singura fiinta.  El o respira si-i soptea intr-una: " Mirosi a dragoste, iubirea mea!" In clipa aia nimic nu-i putea desparti. Inimile le bateau atat de tare, gata sa sparga piepturile lor inclestate.
        Statea pe spate cu ochii pironiti in tavam. Ea stia ca vrea sa-i spuna ceva. N-avea curajul? Ba da!, dar nu putea sau nu stia cum sa-i spuna.
        " Te chinuiesc! Iarta-ma! Ma doare cand ma gandesc cat te chinuiesc! Trebuie sa inceteze! Nu vreau sa te incurc!
        Il asculta incremenita si-si musca buzele pana la sange ca sa nu planga. Era o dura, o tare, o fortoasa, asa o vedeau cei din afara. Tragea din tigara ca si cand ar fi fost ultima. Se temea de momentul asta desi chiar ea si-l dorea adesea. De data asta nu mai avea putere. Cuvintele lui cadeau ca niste lovituri de bata in moalele capului. Deodata s-a trezit ca dintr-o stare de catalepsie.
" Vreau sa nu te mai chinuiesc" a continuat el, " dar in acelasi timp nu pot fara...." " Incurca-ma!" baigui ea fara sa-l lase sa-si termine fraza.       "Incurca-ma cat poti tu de mult!"

         Totul a inceput dupa ce ea s-a-ntors din State. Traise o poveste de dragoste efemera din care n-a priceput mare lucru. Intotdeauna se simtea bine in America. Murise tatal ei si desi trecusera deja doi ani durerea era acolo, surda, ca o vanataie. Muncise mult ca sa uite. Pana la epuizare muncise.  O data, cand s-au dus la cimitir la bunica ei, l-a intrebat pe tatal ei, omul cu care vorbea dincolo de cuvinte: " Tata, cum e sa ....." si a privit tacuta mormantul plin de buruieni. " Nu trece niciodata" , i-a zis el. " Te iei cu una, cu alta, ti se pare ca a trecut dar e o rana care nu se-nchide niciodata" Acum intelegea! Si tot acum pricepea miracolul Invierii! In fiecare zi isi dadea seama cat de multe o invatase tatal ei. Nu i-a spus niciodata ca il iubeste. Credea ca dovezile, faptele,  sunt suficiente. Cateodata sunt, alteori, nu! A invatat, deci sa nu lase lucuruile nespuse, nevorbite.
          S-a intors, prin urmare la New York, marea metropola care ascunde atatea secrete, multe dintre ele si ale ei. Se zbatea inca in bratele unei iubiri care agoniza! Cineva de la Washington, un bun prieten comun i-a dat ianinte de a pleca din State numarul lui de telefon: " Suna-l" , i-a zis, " nu stii niciodata cand vei avea nevoie de el". Cateva cifre pe o bucata de hartie, un numar de telefon fara nicio semnificatie. Mintea ei devenise un haos. Numai munca o mai punea pe linia de plutire.
           Ajunsa la Bucuresti a revenit in biroul ei din Romana. Acelasi praf, mobilier vechi, miros de mucegai si oamenii, oamenii aceeasi poate chiar mai rai. In America fusese la o pregatire care in mod normal ar fi trebuit sa o propulseze pe scara sociala, in cariera. Oamenii aceia au avut grija sa intoarca mersul scarii rulante.