TRIST

Un om a murit de tristeţe! Nu inima, nu plămânii, nu rinichii, nici măcar cancerul de care suferea nu l-au dărâmat. Nu! Omul a murit de tristeţe! La început îl iubise mult. Număra secundele , minutele de la un telefon la altul, de la o întâlnire la alta. Voia să fie mereu cu el. Îl strângea în braţe şi îl respira. Dar el nu o vedea! Era cufundat într-o lume ciudată, distorsionată. Era obosit vremelnic şi n-o vedea. Era într-un soi de comă emoţională! S-a încăpăţânat şi l-a iubit mai departe până într-o zi... Avuseseră parte de o vară minunată. Stăteau lungiţi unul lângă altul când el i-a spus: Cred că mă îndrăgostesc de tine. Ea a tăcut! N-a zis nimic, n-a schiţat nici un gest! Câteva luni mai târziu a aflat că trebuie să se opereze. Erau ca doi străini. Frică, operaţie, luni de aşteptare! Ea a plecat ca şi când niciodată n-ar fi fost acolo. Era casa lui, reperul lui, centura lui de siguranţă. Dar ea plecase! A trecut cu bine, singur, peste calvarul ăsta. De câte ori n-a pus mâna pe telefon ca s-o sune, dar orgoliu, vanitatea l-au oprit. Doi ani i-au trebuit să-şi ia inima-n dinţi. Ceea ce în inima lui crescuse, în inima ei secase! La ce bun să declari iubirea? A reîntâlnit-o! Era altcineva. Şi el era altcineva...De fapt acum era el. Fără mască. Iubind-o până la epuizare. S-a lovit de un zid pe care a sperat să-l dărâme ca să ajungă la miezul cald şi bun. Dar fiecare izbitură îl făcea mai slab, mai confuz. Ştia însă că trăieşte efectele acţiunilor lui şi n-avea nici o scuză. Un om a murit de tristeţe! Nu pentru că n-a fost iubit. Ci pentru că a iubit prea mult!