Un om a murit de tristeţe! Nu inima, nu plămânii, nu rinichii, nici măcar cancerul de care suferea nu l-au dărâmat. Nu! Omul a murit de tristeţe! La început îl iubise mult. Număra secundele , minutele de la un telefon la altul, de la o întâlnire la alta. Voia să fie mereu cu el. Îl strângea în braţe şi îl respira. Dar el nu o vedea! Era cufundat într-o lume ciudată, distorsionată. Era obosit vremelnic şi n-o vedea. Era într-un soi de comă emoţională! S-a încăpăţânat şi l-a iubit mai departe până într-o zi... Avuseseră parte de o vară minunată. Stăteau lungiţi unul lângă altul când el i-a spus: Cred că mă îndrăgostesc de tine. Ea a tăcut! N-a zis nimic, n-a schiţat nici un gest! Câteva luni mai târziu a aflat că trebuie să se opereze. Erau ca doi străini. Frică, operaţie, luni de aşteptare! Ea a plecat ca şi când niciodată n-ar fi fost acolo. Era casa lui, reperul lui, centura lui de siguranţă. Dar ea plecase! A trecut cu bine, singur, peste calvarul ăsta. De câte ori n-a pus mâna pe telefon ca s-o sune, dar orgoliu, vanitatea l-au oprit. Doi ani i-au trebuit să-şi ia inima-n dinţi. Ceea ce în inima lui crescuse, în inima ei secase! La ce bun să declari iubirea? A reîntâlnit-o! Era altcineva. Şi el era altcineva...De fapt acum era el. Fără mască. Iubind-o până la epuizare. S-a lovit de un zid pe care a sperat să-l dărâme ca să ajungă la miezul cald şi bun. Dar fiecare izbitură îl făcea mai slab, mai confuz. Ştia însă că trăieşte efectele acţiunilor lui şi n-avea nici o scuză. Un om a murit de tristeţe! Nu pentru că n-a fost iubit. Ci pentru că a iubit prea mult!

E cald. Început de august, parcă! Miroase a lemn! Căsuţa parc-ar fi din poveste. Patul nostru gonflabil respiră sacadat, odată cu noi! Ne iubim ca demenţii de azi dimineaţă. Ni s-au unit trupurile şi sufletele. La prânz ne răzbeşte foamea. El se ridică îşi trage un şort pe el şi iese sa facă focul pentru grătar. Înfulecăm pe nerespirate pulpele de pui. În tăcere. Ne uităm unul la altul şi mestecăm. Soarele arde. Pe cer au apărut ceva nori. Sorbim încet cafeaua. Ne trântim din nou în gonflabilul nostru. Ne ascultăm respiraţia unul altuia. ... A început să tune. Plouă de rupe pământul. Sare ca ars. Se duce în încăperea care va fi baia. Căsuţa e încă acoperită cu carton bituminat. Intră apă... Din doi paşi e afară! Scot capul pe fereastra din acoperişul mansardat. Ajută-mă!, îl aud că-mi spune. Fă capete la cuie. I le dau unul câte unul. Izbeşte cu grijă în acoperiş. Rana a fost bandajată. Gata! Poate să vină Potopul. E ud leoarcă. Scoate totul de pe el. Trupul lui de zeu! Mă ia în braţe. Nu mai ştiu unde e începutul sau sfârşitul. Stăm pe spate şi poştim o ţigară de foi. S-a înserat deja.  E linişte. O duminică perfectă, spune el!

M-a cuprins o tristeţe iremediabilă, de Paştele ăsta! A dead among the living! No resurrection, just Death!

Niciodată n-am putut să suport beţivii! Mi se par cele mai jalnice fiinţe, incapabile să privească viaţa în ochi cu luciditate. E valabil şi pentru drogaţi. Invariabil, beţivii pe care i-am întâlnit, şi n-au fost puţini, simt o acută nevoie să filozofeze, pe orice temă. Atunci când torni votcă în tine ţi se dezleagă limba şi crezi că mai faci un pas spre adevărul absolut. 
Când beţivul nostru e o clasă, două, peste colegii de pahar, atunci omul se simte buricul Universului. EL şi numai EL deţine adevărul absolut. De fapt îşi caută tovarăşi de băută inferiori lui pentru că îi domină şi atunci egoul său e giugiulit la maximum. Treaz nu face faţă nimănui. Treaz e taciturn. El gândeşte, profund...! De cele mai multe ori, treaz, nu e în stare să-şi înfrunte nici măcar partenera de viaţă, care, nu-i aşa, pentru că-l iubeşte, a încetat de mult să mai spere că omul se înţarcă şi se mulţumeşte doar să-l vadă că vine sănătos acasă. 
Despre femeile care trag la măsea o să scriu, poate, altădată. Un lucru e cert. Nimic pe lumea asta nu e mai dizgraţios ca o femeie beată. 
Dar să revin la beţivii mei. Cred că de fapt scufundarea în alcool ( un prieten, mare trăscănitor spune că atunci când începi să bei singur tărie, acasă, în faţa televizorului, ei bine abia atunci eşti alcoolic) e o formă de laşitate. Poţi să bei un pahar cu vin, e chiar recomandat de medici,  poţi să-ţi faci damblaua să bei şi un păhărel de tărie. Ce nu pot eu să înţeleg e, că deşi individul în cauza se afundă în filozofii de doi lei, în loc să se scuture şi să facă ceva util pentru sine şi cei din jurul său, el preferă să petreacă seară de seară la bomba din cartier. Fără să-şi dea seama că în tot acest timp trenurile trec pe lângă el. Fără să-şi dea seama că nu se însingurează întru ecologizarea propriului suflet, ci pustieşte totul în jurul lui.  In vino veritas!

Da dom'le! A dat dracu-n ei! 
Şi furară ei ce furară până i-a luat dracu! Dar nu i-a luat pe toţi. Are dracu de lucru până-n secolul următor. Şi mi ţi l-a luat şi pe ăla, şi pe ăla, şi n-ai fi zis...te uitai ca boul la ei cum fură că aveau gulerele albe şi spinările întărite cu balene de palate ( Parlamentului şi Victoria...merge şi Cotroceni) în timp ce tu, ca boul, munceai de dracu te lua, ca să ce? Ca să -ţi plăteşti primul dările. Să n-ai de-a face cu 'mnealor. Acu' cică-i bagă la mititica, dar nu asta-i sperie! Îi sperie dacă le iei paralele " muncite ". Păi şi? Dacă tot v-aţi pus pe ei, de ce dracu mai băgarăţi acciza? Dacă tot v-aţi pus pe ei, de ce dracu nu-i săltaţi şi p-ăştia care au furat, fură şi or mai fura de la TVR? Da' măcar p-ăia de-au furat până acum. Le luaţi paralele şi scăpaţi instituţia de datorii. Aoleu! Stai că mi-am adus aminte! Ştiţi cine-i patronul TVR? Conform legii 41 din 1994, Parlamentul. Parlamentul e populat cu oameni care au ajuns acolo prin vot. Al meu şi al tău! Vă freacă grija de taxa tv în valoare de 4 lei per lună? Dar de banii, tot ai mei şi ai tăi, mulţi, cam 6000 înmulţit cu cinsuteşiceva de locuri câţi toaşi numără acu parlamentul, de banii ăştia nu vă freacă? De gogoriţele nesfârşite livrate cu o lejeritate de Oscar, nu vă freacă? De luptele nesfârşite pentru ciolanul cărnos în care vouă nu vă pică decât balele lor, nu vă freacă? De aerele lor de domni de os care nu se pot trata decât pe la Viena în timp ce voi agonizaţi în spitalele româneşti lipsite de orice, nu vă freacă? Dar că din cauza minţilor lor luminate suntem nevoiţi să ne părăsim ţara, să ne lăsăm părinţii şi copiii prin străini, nu vă freacă? Ţara asta e a noastră, nu numai a lor! Şi de aia zic: Vine miliţia, Ne ia toată marfaaa...!

Mă uit năucă în jurul meu. Nu e zi de la bunul Dumnezeu să nu apară încă un doctor în te miri ce! Dacă iei la bani mărunţi aşa zisa elită, te ia ameţeala. Îl gugăleşti şi descoperi că e ... de toate.... . Domne, îţi zici, hai să-i dăm crezare. Şi o faci, până deschide gura. În ziua de azi, până şi un copil de 11 ani, poate fabrica idenităţi la metru pe internet. Atât de comozi ne-am făcut, încât luăm totul pe nemestecate. În fond, dacă scrie pe wikipedia că omul e şi scriitor, şi istoric, şi analist, şi specialist în aerodinamică, şi doctor, şi actor, şi specialist în bătături, şi expert în fotosinteză, ei bine, dacă toate aceste, cum să le spunem, calificări,  se regăsesc în biografia romanţată a individului de pe Wikipedia, atunci credem. Când ajungi faţă în faţă cu un asemenea individ, impactul este aproape mortal. Dar nu pentru el, ci pentru tine! De cele mai multe ori, omul e formă fără fond. Şi dacă ai răbdare, şi aprofundezi, dai peste urme mai mult sau mai puţin accentuate de paranoia sau peste un munte de frustrări sedimentate.  Când asemenea specimene ajung în funcţii de conducere sau ocupă spaţiul public.... ei!. Şi pentru că suntem comozi nu mai vrem să ştim că respectivii au fost : turnători la Securitate, metodişti ( nu vă spun ce înseamnă, căutaţi singuri) foşti secretari de partid,  responsabili cu propaganda. O să-mi ziceţi că iar îi dau cu trecutul comunist. Păi n-am cum altfel. Ei sunt în tot şi-n toate şi de -aia România e unde e! Impostorii au existat de când e lumea şi pământul, dar poate că bunul simţ era, totuşi, în cantităţi mai mari! 

Fac parte din generaţia care încă mai scrie cu pixul sau cu creionul pe hârtie. Calculatorul mi-a activat, se vede, încă o părticică din creier. Bun! Încă nu mi-am pierdut deprinderea de scrie de mână. Şi cu toate astea nu pot să nu recunosc faptul că de la o zi la alta devin din ce în ce mai dependentă de mizeria asta. E o mizerie. Vieţile postate sunt sau nu cele reale? Nu cred în realitatea virtuală.  V-aţi întrebat vreodată ce se ascunde în spatele unui zâmbet?! Eu ştiu ce se ascunde în spatele zâmbetului meu. Am devenit o reţea imensă de prieteni înstrăinaţi. Nu ne mai vorbim prin viu grai, nu ne mai privim în faţă! Suntem varză! 

Bradul e gata! Străluceşte tăcut în colţul lui. Pisicile îi dau tâcoale. E tentant. În casă toată lumea roboteşte şi totuşi e o linişte nemărginită. Liniştea copilăriei, a vieţii fără griji. Pentru mine mirosul sarmalelor nu trezeşte în mine spiritul Crăciunului ci mai degrabă amintirea copilăriei mele fericite. Mi se face dor de bunul meu tată şi de toţi cei care mi-au făcut copilăria, adolescenţa şi tinereţea fericite! N-aveam program la televizor pe vremea lui ceauşescu, dar casa răsuna de colindele pe care le învăţasem de la ai noştri. Erau vremuri grele! Îmi aduc aminte cum bietele femei inventaseră sarmaua făcută din mizeria de salam pe care îl luai de la magazin după lupte - uneori la propriu- cu ceilalţi români chinuiţi de foame. Dar eram fericiţi! Eram uniţi! Iubirea nu era ceva disimulată. De fapt era singurul lucru care ne mai rămăsese neatins! Crăciunul, în fond, este despre iubire. Să stai să vegetezi cu iubirea ta de mână. Să dăruieşti, să TE dăruieşti! Oare ce ne-a învrăjbit atât de mult? Oare de ce nu mai suntem capabili să ne ascultăm unii pe alţii?. Vorbim într-una, dar nu ne mai auzim. Aş vrea, iubirea mea, să te aud... să mă auzi!