MI-E DOR DE UN CRĂCIUN ADEVĂRAT!

Bradul e gata! Străluceşte tăcut în colţul lui. Pisicile îi dau tâcoale. E tentant. În casă toată lumea roboteşte şi totuşi e o linişte nemărginită. Liniştea copilăriei, a vieţii fără griji. Pentru mine mirosul sarmalelor nu trezeşte în mine spiritul Crăciunului ci mai degrabă amintirea copilăriei mele fericite. Mi se face dor de bunul meu tată şi de toţi cei care mi-au făcut copilăria, adolescenţa şi tinereţea fericite! N-aveam program la televizor pe vremea lui ceauşescu, dar casa răsuna de colindele pe care le învăţasem de la ai noştri. Erau vremuri grele! Îmi aduc aminte cum bietele femei inventaseră sarmaua făcută din mizeria de salam pe care îl luai de la magazin după lupte - uneori la propriu- cu ceilalţi români chinuiţi de foame. Dar eram fericiţi! Eram uniţi! Iubirea nu era ceva disimulată. De fapt era singurul lucru care ne mai rămăsese neatins! Crăciunul, în fond, este despre iubire. Să stai să vegetezi cu iubirea ta de mână. Să dăruieşti, să TE dăruieşti! Oare ce ne-a învrăjbit atât de mult? Oare de ce nu mai suntem capabili să ne ascultăm unii pe alţii?. Vorbim într-una, dar nu ne mai auzim. Aş vrea, iubirea mea, să te aud... să mă auzi!